Description

După cea dintâi vizită a lui Traian Dorz  în casa noastră, la Oradea, unul din copiii mei m-a întrebat: “Tati, când mai vine Domnul Isus la noi?” Atâta dragoste și parfum ceresc emana această ființă, că era imposibil să nu asociezi prezenta sa cu cea a Domnului și Mântuitorului ei, prin harul căruia trăia și cânta nemuritor.

“Rândunelele cântau în nucul din curte, graurii și cucul cântau mai departe în perii și cireşii din grădină şi-n toată casa și curtea eram numai eu singur.

Simţeam că trebuie neapărat și numai decât să mă arunc undeva pe genunchi și să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni, că trebuie să-mi descarc sufletul strigând la Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu… Dar unde să mă duc?

Aproape era șura de fân…

M-am suit acolo și pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâs nestăpânit și cu mâinile ridicate, înălţate și frământate, am început să strig și să şoptesc rugându-mă și pocăindu-mă cum nu gândisem niciodată că se poate. Mă topeam în faţa Domnului și Dumnezeului meu, înaintea căruia stăteam într-un fel  în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă se poate sta așa

“Nu ştiu nici câtă vreme m-am rugat – eram dus din lumea aceasta. Mi se părea că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele crucii Mântuitorului meu Isus, numai eu singur… Mi se părea că mi se ia de pe mine ceva ca o peliculă de ghiață, ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi și că devin ceva nou, ceva ușor, fericit, fericit…”

Mărgăritarele ascunse ale poeziei, cugetărilor și proverbelor puse pe hârtie de Traian Dorz s-au născut din asemenea momente sublime de sfântă părtășie cu Domnul.

Petru Lascău